Despre cum am crezut eu că nu mai trec peste perioada asta

Când mă gândesc la perioada care abia s-a încheiat pentru mine, parcă mă apucă un râs, așa, nevrotic. Într-un singur cuvânt, aș defini-o ca „amalgam”. Ultimul an de liceu și nenumăratele mele încercări de a gândi pozitiv. O, vai, cum îmi plănuisem eu să simplific totul, să fiu organizată și să am timp de toate. Ei bine, în mod cert, nu s-a întâmplat așa. Totul a fost o fugă (ca de obicei, toate sunt o fugă pentru mine, asta pentru că am o personalitate haotică).
O fugă după ziua de mâine. „Hai, să treacă și ziua asta, că de mâine îmi fac ordine”. Parcă nu mă satur niciodată să mă amuz atât pe mine, cât și pe ceilalți cu ideea asta. E la fel ca și cu „gata, de acum o să fiu punctuală”. 
Cam cum a arătat programul meu? Nesomul a fost la ordinea zilei. Dormeam când mi se închidea creierul, pentru că nici măcar cele 3 cafele pe zi nu îl puteau resuscita. Așa am ajuns să trec prin toate fazele; începând cu intervalul 1-5, până la cel de 19-21 +12-03 + 05-06:30. Serile în care sărbătoream cele 5 ore de somn cred că erau ca o zi de naștere, și dacă aveam noroc, primeam și cadoul suprem-să mă trezesc încă de la prima alarmă. 
Primul gând al dimineții era „bă, ai bacul”, și adormeam cu întrebarea  „până la urmă, la ce facultate dau?”. 
Un an de zile, am evitat să merg la rude, pentru că știam ce o să urmeze :)) „Și, te-ai hotărât unde dai?”  *face palm*
Mda, la asta se mai adaugă și enigmatica mea abilitate de a îmi ieși din minți din orice lucru, cât de mărunt. Noroc cu mâncarea. Bye-bye dietă!

Acum ascultam cântece de-alea empowering/ self-worth și eram ceva de genul „who's the bawse”, iar în secunda următoare, mă cufundam în sentimentul de autocompătimire, pe versurile de la R.I.P 2 My Youth. (bipolar af)

De Crăciun, mă gândisem chiar că ar trebui să merg la colindat cântând asta:
                                                  „Raindrop
                                                   Droptop
                                                   Stressin' over life like nonstop”
Dar eram chill...ca de obicei, cum să nuu. Încă mai aveam puterea de a mă minți că sunt ok =))

Oricum, dacă stau bine să mă gândesc, cred că ăsta a și fost farmecul. Eu, încercând să îmi schimb „modul de funcționare”, când, de fapt, știam clar că singura metodă care mi se potrivește este „metoda ultimei sute de metri”. Știți, parcă nu mă simt eu dacă nu las totul să scape de sub control pentru a ajunge în starea de frustrare și/sau de disperare, iar la final, să închei apoteotic cu un „phiuu, ce bine că am scăpat și de data asta”.
Chestia e că a fost al naibii de fun anul ăsta. Multe evenimente neprevăzute, dacă le pot spune așa, personaje, situații: zahăr, sare și piper. Gosh, câtă dramă! =)) (dap, sunt sigură că prietenele mele care citesc asta acum, și care au încercat să facă slalom, alături de mine, printre toate astea, au un rânjet tâmp pe față. Well, thank you, idiots, a fost o plăcere să facem penibilul posibil, împreună).

Dar, știți cum se zice „ce e val ca valul trece”. Și așa au trecut toate. Și nenorocitul ăla de bac, care e overrated, și admiterea la facultate, dar ce nu a trecut? Persistența zilei de mâine. Ce înseamnă asta? Înseamnă că am crezut că woaah, ce ușurată voi răsufla eu după toate astea și cât voi lenevi. Nope, nu e deloc așa.

Deși intrată la facultate, m-am trezit aflată încă într-o stare de teamă, ajungând la întrebarea „și acum? Ce, crezi că va fi ușor?”. De fapt, s-au ivit alte lucruri importante de făcut, alte obiective de atins. 
Cam asta am învățat. Că oricât de mult ai vrea să ajungi la capătul tunelului, să scapi de responsabilități, nu poți. Pentru că luminița aia e, de fapt, un target și mai mare. Așa că, toate trebuie luate pe rând, things take time, și asta e, livin' la vida locaa.
  
*am descoperit și că poaatee iau lucrurile prea în tragic (mai mereu), și că, de fapt, nu e atât de interesant dacă nu e totul o harababură* ;)