De-ale Elenei/ 13 stări

Când mă gândesc la perioada care abia s-a încheiat pentru mine, parcă mă apucă un râs, așa, nevrotic. Într-un singur cuvânt, aș defini-o ca  „ amalgam ” . Ultimul an de liceu și nenumăratele mele încercări de a gândi pozitiv. O, vai, cum îmi plănuisem eu să simplific totul, să fiu organizată și să am timp de toate. Ei bine, în mod cert, nu s-a întâmplat așa. Totul a fost o fugă (ca de obicei, toate sunt o fugă pentru mine, asta pentru că am o personalitate haotică). O fugă după ziua de mâine.  „ Hai, să treacă și ziua asta, că de mâine îmi fac ordine ” . Parcă nu mă satur niciodată să mă amuz atât pe mine, cât și pe ceilalți cu ideea asta. E la fel ca și cu  „ gata, de acum o să fiu punctuală ” .  Cam cum a arătat programul meu? Nesomul a fost la ordinea zilei. Dormeam când mi se închidea creierul, pentru că nici măcar cele 3 cafele pe zi nu îl puteau resuscita. Așa am ajuns să trec prin toate fazele; începând cu intervalul 1-5, până la cel de 19-21 +12-03 + 05-06:30. Serile în

1.  doișpe noaptea și-o sticlă de Garrone  dansam de parcă am fi știut că era ultima seară petrecută în patru  ați coborât la poștă după țigări, iar la întoarcere s-a ales scrumul                                   ~  tu n-ai întors capul nici măcar pentru o secundă  ar fi fost altfel acum, Elizabeth?  2.  nopțile petrecute-n întuneric/ zilele mâncate de licurici  nu cred că-mi aduc aminte bucata asta  3.  găsisem fericirea mucegăită în melodiile de la Son Lux  am greșit s-o împart și cu alții la Haller Café  hanoracele furate din Piața mare & răcoarea din buzunarele din dreptul pieptului/ voi nu  luminile & morile de vânt  m-am trezit plângând pe trotuar, cu căștile rupte și-o felie de lămâie în gură  toate folderele mele din vremea aia sunt pline de anxietate                                                                                                                 și ea e încă pe trotuar...